Azi cu ei

Dupa cum au observat prietenii mei de pe facebook care au rabdare sa citeasca ce scriu, azi a fost o zi plina: de bune, de foarte bune, de noroc, de mai putin bune,l si tot asa. Pentru ca imi place sa „stay true” cum zic americanii si pentru ca as vrea sa le scot ochii in viitor pentru toate cele, voi scrie aici succint cum a fost pana acum (e doar ora 17, Doamne ajuta!)

M-au trezit la 7…este a 5-a zi consecutiva cand ma trezesc la ora 7, desi se culca tot la 11 si eu tot la 12 plus…am ajuns sa urasc vara….mama ei de lumina, ca o sa imi pun jaluzele ca vampirii pentru o ora in plus de somn. Ma rog, m-am tarat cu dificultatea celor 36 de ani fara o zi pe umeri si am facut/baut cafeaua. Nu au vrut senvis, asa ca am scos iaurturi. A plecat Sorin la work, am mai plans pe poze cu copii greci, am facut curat, m-am imbracat sa plec sa ii iau carticica saptamanala cu animale. Atunci mi-am amintit ca vitejii mei nu mananca singuri, asa ca iaurturile stateau neatinse pe masa din bucatarie, iar Sasha se vaicarea ca nu a mancat. Le-am dat. Le-am dat si musli pe care nu l-au amestecat in iaurt, ci i-au mancat cu lingurita si imprastiat pe jos, dupa caz. Am plecat la cumparaturi si pe drum, urma de zen mi s-a dus cu satelitul cand Sasha a calcat intr-un rahat de caine lasat de un animal pe strada…ok, ok, stiu ca nu e vina copilului ca traim intr-o tara de grobieni mizerabili, dar e vina copilului ca, desi ii zic in fiecare zi de 100 de ori sa se uite pe unde calca, el tot nu se uita pe unde calca. Asa se face ca i-am dat servetele umede sa se stearga si dupa ce a sters putin urland ca „eeeeeeewwwwwwww, e scarboooooos!” tot eu a trebuit sa fac treaba murdara injurand si sudalmizand si boscorodind si bombanind si blestemand si cate si mai cate. Ajung la bloc, in scara, constat cu tunete si fulgere ca SE FUKIN’ STRICASE LIFTUL!!!!!!!! 5 etaje am urcat cu carucior copil si cumparaturi in brate pana cand, prin ceva magie, Sasha a reusit sa il cheme la 5 si am mai urcat normal 2 etaje. In casa aproape ca mi-am vomitat sufletul curatand sandalele copilului, dezinfectand baia si chiuveta, spaland cu toate antibacterienele posibile mizeria aia. Am terminat, am decis ca e un moment bun sa imi savurez prosecco cumparat pentru ziua mea, asa ca am gatit chiftelute band la ora 12, ca o diva alcoolica, prosecco sec cu suc de zmeura ….usor, de vara!

Cu o parte de zen recuperata am hranit copiii si ma simteam aproape ok (mai alea ca Ivan a mancat chiar bine, i-a furat chiftelute lui Sasha cand nu se uita), cand am vazut o casuta de lemn zburand spre mine. Am prins-o, dar pentru ca i s-a parut amuzanta supararea mea, copilul mic a decis sa arunce si acoperisul de plastic (deloc usor) fix in fruntea mea. Indoita de durere, l-am certat si trimis in camera, timp in care ala mare zburda si il aplauda pentru isprava (desi stie ca nu are voie sa il incurajeze, ca mai nou ala mic face tampenii si se prezinta ca in fata spectatorilor la frate-su pentru ovatii, in timp ce eu trag ponoasele sau cucuiele)….asa ca i-am pedepsit pe amandoi. In timp ce pe vinovat il durea fix in pampers, Sasha urla si ma facea…citez…”ticaloasa si proasta la cap”. Evident ca l-am corectat si i-am zis ca „proasta la cap” e un soi de pleonasm si arata incultura, apoi i-am zis ca nu mai vorbesc cu el si ca se va tine singur in brate la culcare pentru ca eu sunt suparata prea tare pe el. (Ia de-aici parenting neconditionat! :))))) ) Evident ca a urlat mai tare ca nu il tin si ca e posibil sa nu mearga la fini, decat din sentiment de vina…apoi dupa un self-coaching de genul…

– Sasha, nu mai jigni, nu il mai incuraja pe Ivan, nu mai vorbi urat, nu mai zice ticaloasa si proasta sau tampita, nu mai fi suparat…

…m-a instiintat ca m-a iertat ca i-am inchis desenul lui preferat Umizoomi si ca oricum se repeta episoadele si ca putem dormi acum imbratisati. A fost uimit cand l-am tachinat si i-am zis ca eu mai am nevoie de niste minute ca sa il iert si ca vor fi multe, in plus nu inteleg de ce trebuie sa ma ierte el, cand el este cel vinovat. Detalii! Ma rog, am adormit, ne-am trezit…Sasha, primul dupa modelul consacrat. In timp ce eu abia reuseam sa ma autosituez in spatiu si sa deschid ochii, Sasha avea deja intrebari:

– Ce e gerul? De ce nu poti bea alcool daca esti copil? Ce este vinul fiert? La cati ani pot bea copiii vin fiert? De ce unii copii au prieteni pasari? Dar iepuri de zapada? De ce nu e iarna? Cand pot sa ma uit pe calculator?

– ….mmmmmmmmmm….

– Zi! Te-am intrebat ceva!

– …..mmmmmmmmmm…Sasha, abia pot vorbi (am zis usor impleticita)….

– Eu pot vorbi, pot foarte bine!

– D’ohhhhhhh……

Si m-am ridicat si am mers si i-am inchis gura cu o nectarina (ma rog, partial inchis) pana am reusit sa respir regulat si sa vorbesc in propozitii. Noroc ca Ivan dormea. Intre timp s-a trezit si ala si freaca pernele. E ca ma-sa, greu de somn! Ahahahah!

Iar eu o iau de la capat cu facut mancare and shit (ce gluma buna, mnot) ! Si astept inca sa ne loveasca norocul de azi, dar nu chiar in halul ala!

Ah, si faza „de bine”, pe care o pun direct de pe facebook (proaspata acolo)…ca, nah, am baiat super-destept si trebuie sa ma laud.

Da, Domn’le, am! Si viata plina am! La mai mare! AMR azi ;)))

Reclame

Lista de lucruri pe care nu le voi avea niciodata

Ca tot vine ziua mea, am decis sa pun aici chestiile pe care mi le doresc si, probabil, nu le voi avea niciodata…pe unele pentru ca e imposibil, pe altele pentru ca este aproape imposibil si pe ultimul pentru ca este aproape absurd de posibil.

Se zice ca daca vrei in viata ceva cu adevarat, iti iese, eu mereu mi-am imaginat ce minunata as fi daca as avea cu vreo doua kile in minus, 10 cm in plus si piele de alabastru, par rosu natural sau macar negru ca abanosul…mnu e cazul. Si nu pentru ca nu mi-am dorit, mi-am dorit asa mult ca am chiar si par rosu temporar, dar ca in visurile mele nu o sa fiu. Ast imi e clar. Ba am si fire albe, ca sa nu ma plang!

Apoi ar fi chestiile emotionale gen echilibru, forta interioara, putere psihica….puahahahahahha, stati ca ma inec cu un morcov de ras…ashea!

Ca sa ajungem la lucruri mai pamantene, as mai vrea niste balerini Charlotte Olympia. Pe astia:

Ii visez de multi ani, dar nici la cele mai reduse reduceri nu i-am gasit sub 200 de euro ceea ce, deocamdata, mi se pare enorm.

Bun, ca sa fie setul complet, as vrea si asta:

Dar chiar si la aproape 700 de euro tot nu o sa il iau prea curand. Ma rog, spre deosebire de el, celebra Birkin de la Hermes sau la fel de minunata …

…sunt un vis indepartat spre imposibil. Si nu, nu ma multumesc cu falsuri, mai bine ceva dragut de la un brand mai ieftin sau ceva handmade, am si eu principiile mele.

Din categoria „visul visurilor” avem si o rochie de seara Elie Saab. Mda, sunt un cliseu, dar tare as vrea una pentru o seara speciala. Cum insa vedeta nu sunt si miile alea de euro nu imi prisosesc, probabil ca voi continua sa admir rochiile astea pe site-uri sau in pozele unor evenimente exclusiviste. In plus, serios, unde naiba sa port rochia asta

cand dau cu aspiratorul sau mopul pentru a 15-a oara sau cand alerg dupa ei prin parc?

In final nu pot sa nu va arat aceasta minunatie. Guiltypleasure sa ii zicem, ceva sublim ce as putea cumpara daca nu mi-ar fi teama ca viitoarea pisica ar putea sa o ucida

Da, stiu, nu sunt perfecta, nici macar eu!

Hai ca amr vreo 3 zile…

Pierdut minti, recompensa gasitorului

Am fost cu mama la cumparaturi. Asta e mereu, dar mereu, o aventura extrema. Data trecuta, Sasha a studiat pe sub fuste anatomia manechinelor (care azi a constatat ca au copite, nu picioare), m-am gandit ca astazi nu poate fi mai rau….muahahahahahaa…naiva mai sunt uneori!

Targetul era simplu „pe hartie”: zara, mango, h&m sa isi ia mama blugi, bebe tei sa luam ceva creme si vitamine, mega pentru mancare si fuga acasa…poate si o cafeala Starbucks ca deh!

Cum am intrat in Zara, Sasha a inceput sa se comporte ca posedat: alerga besmetic printre standere, imbratisa haine, facea o galagie de zici ca erau cinci. In cabina de proba, dupa ce s-a tavalit putin pe canapea, a intrat peste o mama cu fetita ei (ca sa studieze si pe viu anatomia), a mai intrat peste o duduie singura (ai a scos capul si l-a salutat), apoi iar alergat, iar tipat, iar s-a tavalit pe jos ca starurile rock in delir bahic sau toxic dupa caz.

In tot acest timp, ala mic, imobilizat in carucior, ragea ca un descreierat si el. Ii tinea cum putea isonul aluia mare, arunca jucariile si sticla de apa si se dadea cu capul de carucior. Cand, cu chiu cu vai am terminat si am ajuns la casa de marcat, copilul meu a incercat sa intre in vorba cu niste fetite si cand copilele au pleacat, urla dupa ele ca el vrea sa se „joace cu fetite” pentru ca „ii plac fetitele!”..spre privirile ingrozite ale parintilor si non-parintilor din jur (presimt saptamani lungi de abstinenta la unii-altii).

Am reusit intr-un tarziu sa cumparam ce era de luat si am mai indraznit sa intram la Mango. Acolo, in timp ce Ivan urla de plictiseala, Sasha a trantit niste ochelari (din fericire nu i-a spart), a intrat ca taurul cu capul intr-o oglinda pe care nu a vazut-o (si aia a ramas intreaga, din fericire) si am iesit cum am intrat in timp ce Ivan tragea cu forta de tricourile pe care le agata de pe standere.

La Starbucks, Ivan a ales bucatele de ciocolata dintr-un biscuit, in timp ce Sasha se tavalea din nou pe canapele si statea in cap, pentru ca asta face el…e mereu „cu curu’ in sus”.

Am plecat disperate sa luam ce mai era de luat.

La Tei, in timp ce Sasha darama produsele de pe rafturi, Sasha s-a apucat sa sara pe o trambulina pe care scria mare „nu sariti, nu este produs de expozitie” in timp ce se uita toata farmacia la noi. El stie sa citeasca, dar doar cand vrea, asa ca s-a simtit aproape lezat cand i-am zis sa coboare de pe ea. Dupa ce am reusit sa ajungem la casa si am scapat de cateva produse depozitate de Ivan in carucior (bine ca le-am vazut inainte sa iesim), am platit ce era de platit si apoi am mai facut un tantrum de grup din cauza unor acadele. Sasha a luat fara sa plateasca, a trebuit si una pentru Ivan care urla ca si cand era chinuit de o cohorta de draci, apoi cu acadelele de gat in guri am reusit ajungem la mancare. Pe drum am mai facut o oprire cu urlete si ragete cand Ivan si-a scapat acadeaua pe jos.

In final, am incercat sa ii hranim la restaurant in mall. Ivan a scuipat pe rand friptura de porc, friptura de pui, chifteluta, orezul, cartofii gratinati, supa crema de morcovi. A mancat in final o chifteluta si atat…nu e ca si cand nu m-as fi obisnuit sa traiasca doar cu oxigen.

Sasha a mancat si el (evident numai ce voia si Ivan si s-au batut pe apa) si dupa ce ne-am invartit 10 minute pe usa rotativa (eu cu Ivan, de ma luase cu greata) am plecat spre casa. Pe drum m-a lovit o migrena si dorinta de a plange convulsiv. Am indurat pana acasa. Inca ma gandesc cu groaza la Viena de peste o luna, Doamne da-ne putere si neuroni sanatosi! Acestea fiind zise, ma duc sa lacrimez cu vorbe. La revedere!

Sashisme, next level

De cateva saptamani am o groaza viscerala cand ies cu Sasha pe strada. Desi, teoretic, e maricel si mai stie una alta, toarna perle pe banda rulanta si din cele mai stanjenitoare. Degeaba ii tin eu teorie cate o jumatate de ora si incerc sa trezesc in el empatia, nu fac decat sa ma afund.

Acum vreo doua saptamani, iesim noi dupa cateva zile de stat in casa. In fata blocului, gunoieri cu pubele dupa ei. In dreptul lor, Sasha constata cu voce tare si plina de entuziasm:

– Mami, uite, gunoieri! Ce scarbooooosi!

Eu am intrat sub asfalt de rusinea oamenilor. Din pacate trecusera bine de noi cand a adaugat!

– Ce scarboooos! Mie imi place gunoiul, iubesc gunoierii!

Eu am incercat in zdar sa ii tin morala, ca poti jigni fara sa vrei si ca oamenii care muncesc nu sunt niciodata scarbosi si ca nicio munca nu e rusinoasa sau scarboasa, ca oamenii aia muncesc ca sa fie curat pe strada, cum muncesc eu sa fie curat in casa samd. A inteles, ca de gunoieri nu a mai zis…dar. O zi mai tarziu, la market, o fata cu dwarfism. Sasha:

– Mami, uite o fata pitic, uite, e pitic…vezi ce mica e!

Am intrat din nou sub podea.

– Sasha, este o fata mica la inaltime, te rog sa nu te mai holbezi si sa nu ma urli!

– Dar e ca piticii din povesti!

– Sasha, gata!

Si i-am explicat despre dwarfism si gigantism si i-am aratat poze si i-am explicat ca nu e ok sa vorbim cu oamenii asa ca se pot simti rau si cate ai mai cate. Ieri iesim iar in oras. In fata blocului, o familie de supraponderali. Cu ei doua fetite grasute bine. Sasha le vede si:

– Mami, mami, uite, familia asta are doua fetite cu dwarfism.

Norocul meu ca nu au inteles si ca nu erau asa…am paralizat de frica sa nu o dea si pe aia cu obezii, ca acum doua zile cand am iesit si ne-am intersectat cu o batrana corpolenta. Sasha:

– Mami, mami, uite o obeza! Uite! (Arata si cu degetul expresiv) Iti plac obezii!?

– Da, Sasha, imi plac, eu nu judec oamenii dupa aparente si in plus, chiar nu era nimic in neregula cu ea. Dar nu e ok sa vorbesti asa, oamenii se simt jigniti.

Evident, textele mele de parenting elevat sunt praf si pulbere, caci ieri in tramvai, dupa sceneta „fetite cu dwarfism”, Sasha se aseaza langa o cucoana in varsta. Eu taxam biletul cu Ivan in brate cand aud…(deja ma trec fiori de groaza cand aud inceputul frazei):

– Mami, mami…uite…ma asez langa baba asta!

– Sashaaaaaaa….

– Uite, aici, langa …. batrana asta!

– Sashaaaaaaaaa….

– Uite, aici langa batranica asta…vezi, aici!

– Langa „doamna” asta….Sasha…DOAMNA!

– Bine, ma asez langa doamna asta. (Apoi catre doamna.) Eu stau aici si ma uit la tramvaie pana la Unirii.

Noroc ca asa am vazut ca era surda sau ceva.

Daca va ganditi ca s-a terminat… mno! Se cearta cu oamenii la lift ca e el primul, urla la oameni ca sunt nesuferiti ca nu ne tin usa sau la trecere la cei care trec pe rosu (asta nu e chiar rau).

Si face fixatii. Azi in magazin i se pune pata pe o fetita. M-a haituit sa alerg dupa ea sa o prind sa vada unde sta. Nimic nu l-a oprit, nici macar faptul ca i-am spus ca e lumea plina de fetite.

– Eu nu mai gasesc fetita ca asta cu par blond si elastic ca al nostru.

Fetita, nesuferita si ciufuta (soacra mai sunt), destul de uratica, dar te pui cu gusturile omului. In final a tinut o teorie de o ora ca ar trebui sa fac si eu o fetita, ca el chiar vrea o fetita, ca ii plac fetitele si am putea sa il dam pe Ivan cuiva care nu are copii si sa luam o fetita. Am incercat sa il lamuresc ca nu este o optiune si ca fetita ar putea sa nu iasa fetita asa ca mai bine stam asa. Mda! Nu l-am convins!

Si ma si trolleaza. De exemplu acum doua zile veneam din oras. Super-irascibil se apuca sa tipe la niste oameni. Oamenii toleranti ii zic ca probabil e obosit. Eu le confirm ca este, dar ca asta nu il scuza. Sasha urla:

– Nu sunt obosit! Nu sunt deloc obosit! Nu sunt! Ma dor ochii, nu imi e somn!

Sus ii fac teoria comportamentului civilizat. Apoi:

– Zi-mi si mie de ce vorbesti asa cu oamenii? Sa stii ca nimeni nu iti datoreazanimic! Nu e ok sa urlii la ei in halul ala ca vrei tu primul la lift!

– Ei, sunt obosit!

Sau pe strada:

– De ce alergi ca proasta?

– Sasha, in primul rand nu alerg si in al doilea nu e ok cum vorbesti! Pe cine ai auzit tu vorbind asa?

– Pe mine!

Si nu astept deloc nerabdatoare sa ies din nou cu el, cu ei, ca si alalalt le are pe ale lui.

Later edit: acum se alearga cu limbile scoase sa se linga unul pe altul….altfel se bat!

Adevarul gol golut

Vorbeam cu o prietena buna despre adevar. Nu conteaza discutia, nu are nicio relevanta in afara faptului ca m-a facut sa ma gandesc: de ce e atat de greu sa suportam adevarul? Vorbeam cu o alta prietena draga despre faptul ca noi (eu si Sorin) am ales sa nu mintim copiii, sa nu le zicem basme ca sa mascam adevarul dureros. Si unii zic ca e rau, eu cred ca e bine, nu creem iluzii si asteptari nerealiste (exceptand Mos Craciun, Iepuras si Zana Maseluta …. haha, dar asta e fantezie si magie, nu minciuna)…

Si acum, inteleapta cum sunt, am gasit si raspuns: nu acceptam adevarul pentru ca nu suntem obisnuiti sa il privim in fata! Adevarul nu e rau, nu e nici bun, e exact ce se intampla si ce ar trebui sa traim asumat. A accepta adevarul inseamna a nu ne hrani iluziile de grandoare, de perfectiune, de absolut…de a fi modesti, umili, umani. A vedea adevarul e o asumare ca nu suntem zei, ca nu avem viata perfecta si ca e ok asa…asta nu ne impiedica sa fim fericiti. Dar ne impiedica sa ne prefacem ca suntem cand nu suntem. Mda! Iar pentru unii asta e greu, cumplit de greu.

In alta ordine de idei, m-am facut rosie…nu vreau sa pun poza ca inca ma obisnuiesc cu mine. In plus nu stiu cat o sa raman asa in ciuda feedbackului pozitiv. Mda!

Amr 15 zile pana la ziua mea…muahahaha! 15 din 35 :)))

Cand stii ca esti un cumparator compulsiv

Atunci cand cumparaturile iti rezolva partial depresia, dar nu despre asta voiam sa ma alint pe aici. Ci despre dilema vietii mele: daca oricum am prea multe rochii, de ce mai vreau inca una? Daca oricum nu am unde sa le port, de ce mai vreau inca una? Daca oricum mi se pare ca e prea scumpa, de ce o vreau tocmai pe aia?

Si apoi putina analiza de context. Vin dintr-o familie in care adictiile si compulsiile au frizat patologicul: stra-stra-bunicul din partea bunicii materne era gambleur. Asta l-a si omorat, ca dupa ce a pierdut imens la pocker, i-a stat inima sau a facut accident vascular, si i-a lasat pe strabunica si pe fratii ei sa se descurce. Asa ca pe biata au maritat-o cu un barbat fara nume, dar cu bani suficienti cat sa fie ok si sa nu isi deranjeze fratii cu pretentii. Barbatul era liberal chiabur si afemeiat. Avea si fobii, printre care aia de tunete si fulgere pe care a mostenit-o si bunica, al doilea dintre cei cinci copii ai lor. Iar comunistii au ajutat multr dintre fobiile si obsesiile astea sa devina realitate.

Bunicul le avea si el pe ale lui, strangea compulsiv lucruri si nu arunca nimic. Poate pentu ca nu prea avusese parte de iubire materna si inlocuia sentimentele cu materialul (stiu si eu cate ceva despre asta, cam de cand am primit de ziua mea un pepene galben, si nici nu imi placeau atunci)…. balconul lui era depozit de vrute si nevrute, spre disperarea bunicii si a mamei.

Tata avea si el dependenta lui, aia de alcool, iar sora lui pe aia de mancare, avea bulimie ca la carte. Si la ei tot iubirea lipsea…nu stiu cata avusesera, dar sigur habar nu aveau cum sa o primeasca si cum sa o dea mai departe.

Stau si ma gandesc ca la asa pachet genetic sunt chiat ok cu obsesia pentru rochite si pantofi. Sunt chiar ok si cu anxietatile, depresiile, ocd-ul…chiar sunt!

Acestea fiind zise ma duc sa mai fac putina curatenie in timp ce ma angoasez ca o sa imi cada dintele ala care ma doare dupa ce Ivan l-a pocnit cu cana…cine a zis ca ocd-ul e rau pana la capat?! :))))

Dragoste de frate

Ivan si Sasha se iubesc, asa simt eu, desi sunt foarte diferiti, se incaiera si lupta pentru orice si uneori sunt sigura ca sunt mai fericiti cand au exclusivitate (de exemplu aseara cand Ivan nu dormea si se juca si vorbea entuziast cu noi sau cand Sasha se bucura ca iesim doar cu el in oras). Dar stiu ca dincolo de rivalitate, certuri, frustrari si batai, se iubesc si se vor iubi. Asa am fost si eu cu sora mea, desigur, diferenta de 8 ani intre noi a facut ca interactiunea sa fie minimala, dar si asa tot am avut parte de batai (ea pe mine), rautati (eu catre ea: am stricat jucariile ei, am distrus creioane si carioci, i-am furat bani sa imi iau papusa), egoisme (eu nu voiam sa ii dau ciocolata mea, ea refuza sa imi dea hainele ei care imi placeau (o convingeam pana la urma, ii pastram cu strangere de inima o bucatica)…ma rog, suntem ok acum. Ne certam, nu suntem mereu pe aceeasi lungime de unda, gandim lucrurile complet diferit uneori, ea e mai apriga, mai zgomotoasa si galagioasa in suparari, dramatica in gesturi, aparent foarte hotarata si conservatoare, suparacioasa si ciufuta, eu sunt mai flower power, mai tacuta si mai introvertita, uneori rautacioasa si nesuferita, uneori ultrasensibila si melodramatica, modelul iarta dar nu uita, toleranta cand nu trebuie si rea de asemenea…dar asa cum suntem, gasim, in ciuda frustrarilor si certurilor si asteptarilor neimplinite (cred ca amandoua avem una de la alta), mereu o cale de comunicare. Si suntem acolo una pentru cealalta, orice ar fi. E sora mea buna, este, chiar daca nu avem acelasi tata, nu am simtit niciodata ca ar fi asa. Suntem din acelasi aluat interior, eu asa simt.

Eu mai am un frate, si ea ceva frati surori, din partea tatilor nostri. Niciuna nu tine legatura cu ei. Evident, din motive diferite, cel putin aparent. Ea nu vrea (cred ca nici ai ei, ca altfel ar fi cautat-o), la mine nu vrea el (desi eu chiar am vrut). Ca tot spuneam ca prelungesc agonia relatiei cu tata cu el, e la fel de greu si ma consuma la fel de mult povestea asta. Nu inteleg de ce promite si nu se tine de cuvant, de ce intinde o mana ca apoi sa imi tranteasca usa in nas, peste degete. Habar nu am ce simte, ce gandeste, de ce e asa si nu altfel. Stiu doar ca eu as fi vrut sa il cunosc si sa cunosc prin el acele laturi ale tatalui nostru pe care nu le gasesc in mine. Si nu pot, nu ma lasa…sau poate tocmai asta este, sunt acele laturi pe care ma bucur ca nu le-am mostenit.

Oricum ar fi, cred ca ar trebui sa urmez indemnul cantecului si sa „let it go” odata. Dragoste cu sila nu se poate, nici macar intre frati, iar in cazul unora sangele chiar e mai putin important decat apa. Ca, vorba aia, fara apa nu poti trai, fara sange din sangele lor unii o duc chiar bine.

Sper si stiu cumva in interiorul meu ca la Sasha si Ivan nu va fi asa…nu se poate si o sa fac tot ce pot sa nu se intample asta!

Povestea unui nas de clovn

Avem acasa un nas rosu cu care ne jucam si facem poze amuzante.

Ca astea:

Si e bataie si incaierare cand e vorba de nas, dar e amuzant:

Dar nasul asta rosu amuzant are o poveste pe care eu nu vreau sa o uit. E povestea vindecarii lui Ivan, a omeniei si a ceea ce nu voiam sa traiesc, dar mi-a deschis larg ochii. A bucuriei care sta in lucruri mici, simple, a ceea ce sper sa ramana o amintire a redemptiunii mele.

Nasul asta l-am primit a treia zi dupa operatie, cand eram singura in camera de spital cu Ivan si nu mai stiam ce sa fac sa il tin culcat (desi avea sonde si tuburi de drena, el voia sa se joace si sa se ridice)…epuizasem cantecele, desene animate date tare si tot ce imi puteam imagina ca pot sa fac cu el intins orizontal, si cum eram eu disperata si cautam solutii, au venit ei…doctorii clovni. Au improvizat o sceneta, au vorbit cu noi si ne-au lasat suvenirul. Ne-au facut si complimente, iar eu am ramas o seara intreaga cu noua jucarie, cu resurse sa il fac sa rada si cu sufletul plin. Ca uneori lucruri mici si aparent neinsemnate fac diferenta, ca voluntariat nu inseamna doar bani si lucruri facute de fatada (apropos, de ce nu or face asta studentii la teatru sau cei de la teatru de papusi nu stiu, sunt atatea spitale cu atatia copii in Bucuresti), ca normalitatea inseamna sa anticipezi nevoi si sa vrei sa ajuti, sa usurezi suferinta oricum, nu sa haituiesti, agresezi, sperii…

Ma rog, nu despre tarele sistemului vreau sa vorbesc, nu despre lipsa de omenie a unora si altora si nici despre ce am putea face sa fie mai bine, stim toti, totul e sa si actionam, voiam doar sa ma laud cu nasul nostru rosu si sa zic ca sper ca la controlul de anul asta va fi mai bine. Din ce in ce mai bine, pana cand imaginea nasului rosu nu o sa mai stranga niciun pic inima 🙂

Carrot cake bun de tot

Am mancat in ultima perioada multe carrot cake-uri prin oras. Pe modelul confort food si tinand cont de vremea tommatica, mi s-a parut o optiune reconfortanta printre doua accese de tuse si un piept incarcat. Si dupa ce am mancat si la Starbucks, si la Gloria Jeans, si la M60, am zis ca musai sa fac si eu unul. Evident nu e prima data cand fac, cred ca am mai pus pe aici o reteta, dar pana la asta de acum, niciuna nu mi s-a parut atat de gustoasa. Textura blatului e perfecta, asa ca am zis sa o impartasesc. Evident, reteta e o combinatie de mai multe, cu o mica improvizatie din partea mea, deci pot sa zic ca e a mea ;)))

Ingrediente:

2 cups (260 de grame faina de prajituri)

1 praf de copt (10g) + un praf (cat iei intre degete) de amoniu prajituri

1 lingurita de sare

1 1/2 lingurite cu varf scortisoara + 1/2 lingurita nucsoara

1 1/4 (295) ml ulei rapita sau floare (eu am pus rapita, ca e mai neutru gustul)

1 cup (200g) zahar brun granulat

1 cup (200g) zahar cocos

1 plic concentrat de vanilie sau semintele de la o pastaie

4 oua mari (eu am folosit oua de la soacra-mea)

3 cups (300 g) morcovi rasi si mar ras (marul e improvizatia, dar cred ca face diferenta la textura si gust), adica un mar mediu si vreo 5 morcovi la fel

1 pumn de nuci prajite in tigaie si tocate grosier

1 pumn de stafide daca vreti, eu nu am pus ca nu ii plac lui Ivan

Se amesteca separat faina, scortisoara, praful de copt si nucsoara, praful de sare, amoniul.

Cu un mixer manual sau cu un tel se amesteca bine uleiul cu zaharurile, apoi se adauga ouale pe rand amestecand bine pana la omogenizare. Se pune vanilia. Se toarna apoi incet ingredientele uscate pana se inglobeaza perfect. Apoi se pune morcovul cu mar ras si se amesteca pana se inglobeaza si el. La final se pun nucile si stafidele. Compozitia se pune in doua tavi rotunde cu fund detasabil de la Ikea, cred ca diametru 22, dar nu sunt sigura, alea maron, si se dau la cuptor cam 45-60 de minute la 180 celsius. Sunt coapte cand scobitoarea iese curata.

Eu am facut frostingul de philadelphia care iese bun mereu si am pus in el scortisoara, dar merge si cu crema de mascarpone si chiar de ciocolata alba daca ai chef sa fii maestru bucatar. De asemenea eu, de lene, am lasat blaturile intregi, dar pot fi taiate la jumatate si ies patru straturi. Partea buna e ca, desi sunt groase si neinsiropate, blaturile sunt moi si aromate, se simte putin fragezimea data de mar…bun, bun de tot. Am mancat doua felii huge azi, altfel ma laud ca l-am facut pentru copii…mhm!

Pofta buna!

Eu Narcis, luna mea

Anul asta fac 36, luna asta fac 36, inca ma simt de 26…unii spun ca si arat de 26, desi eu zic ca se lasa indusi in eroare de acneea mea…ma rog, voi avea cu putin noroc 36.

Am inceput din timp cu mantra „pentru ca merit”, da, aia penibila din reclame…dar unde zice ca intelepciunea se gaseste doar in carti stravechi si la persoane cu multi ani de scoala si IQ pe masura. De cand am copii, am remarcat ca adevarul si binele sunt atat de simple si clare, noi le complicam, Dumnezeu stie de ce…ma rog, deci merit! Si pentru ca merit am decis sa am si curaj, adica de ce nu as avea?! Asa ca am pus si doua selfieuri, sa ma laud si eu cu mine, cu fata mea de 36 care pare (in poze) de 26 si de care imi e rusine sau cu care imi e greu sa dau ochii uneori.

Mda, stiu ca am probleme cu mine, nu e surpriza, dar niciodata nu e prea tarziu sa recunosti, sa le asumi, sa ai putin mai mult curaj, poate sa le si rezolvi.

Acum, mai sunt vreo doua-trei chestii de bifat pe „todolistul” de ziua mea, ca sunt superficiala si narcisista si mercantila:

– sa gasesc un parfum sa fie al meu. Dupa O de Oui Lancome nu am mai gasit altul, iar pe asta nu il mai gasesc, mda, am gusturi nepopulare. Dar caut, si cine cauta gaseste, asa era parca.

– sa gasesc o crema a mea care sa nu ma umple de bube, cosuri, irite…dificil, foarte dificil, dar perseverenta e mama intelepciunii (nu are nicio legatura, dar suna bine).

– sa imi iau inca un cos de paie, ala de la Ikea a cedat. Am ochit unul cu buline, dar na, inca ma gandesc si astept sa il reduca mai tare. Rabdarea era o virtute, parca!

– sa imi schimb culoarea parului, daca oi gasi curajul si depasesc obsesia ca fac reactie alergica (cum am mai facut), ca anul trecut si peripetiile noastre m-au lasat cu niste fire albe. Si sa imi asum ca daca schimb parul, nu schimb si naravul…ahahaha!

– sa fac o vizita la un magazin frantuzesc, stie Oana care, si sa plec de acolo cu inca un ceva cu dungi…ca deh, atata pot eu, dungi si buline. Aici nu am nicio zicala, dar pot sa o pun pe aia cu cine se scoala de dimineata departe ajunge, pentru simetrie. Poate ajung in Franta, cine stie :))))

– sa incerc sa nu ma mai ascund :)))) ca adevarul iese oricum la iveala, in poze sau nu.

Am si primit un cadou, deja, in prima zi din „my birthmonth”…pe M, finutul meu, love him! Si pe Ana si Andrei odata cu el 🙂 sau pe el odata cu ei, nah!

Later edit: prelungesc an de an agonia relatiei mele cu tata, cu faptul ca nu am inteles si nu l-am inteles si nu ne-am lamurit pana la capat. O prelungesc de ziua mea ca atunci ne auzeam sau speram sa il aud zicand ce nu a zis niciodata. Acum imi traiesc acceasi drama, aceea de a nu intelege si de a simti in zadar cu Intaiul lui nascut. Care pare a fi copia lui fidela, cel putin in relatia cu mine. Dar am doi baieti (trei cu Misha mic), cred ca aici e compensatia mea, in iubirea lor neconditionata si limpede.